În practică, betonul este adesea tratat ca un material standard, definit doar prin clasa de rezistență. În realitate, „rețeta” betonului influențează decisiv comportamentul structural, durabilitatea și performanța pe termen lung a unei construcții.

Clasa de rezistență (de exemplu C25/30, C30/37) indică doar capacitatea mecanică la compresiune, nu și modul în care betonul se comportă în timp. Raportul apă–ciment este un factor esențial: un raport prea mare reduce rezistența și crește permeabilitatea, favorizând fisurarea și degradarea armăturii.

Aditivii modifică semnificativ proprietățile betonului. Superplastifianții permit reducerea apei fără pierderea lucrabilității, crescând densitatea și durabilitatea. Aditivii de întârziere sau accelerare influențează timpul de priză, fiind critici în turnările mari sau în condiții extreme de temperatură. Utilizarea necontrolată a aditivilor poate însă genera segregări sau variații nedorite de rezistență.

Tipul de ciment și agregatele utilizate au, de asemenea, impact major. Cimentele cu zgură sau cenușă pot îmbunătăți durabilitatea în medii agresive, dar necesită un control mai atent al maturării. Agregatele influențează contracția și modul de fisurare.

Betonul nu este un material inert. Fără o rețetă adaptată condițiilor de exploatare, clasa de rezistență devine irelevantă. Performanța structurală reală se construiește din compoziție, nu doar din cifrele din proiect.

(Foto: Freepik)