Îmbătrânirea unei construcții nu este un proces aleatoriu și nu ține, așa cum se crede frecvent, de vârsta clădirii sau de aspectul său arhitectural. Din punct de vedere tehnic, există tipuri de construcții care, chiar dacă sunt relativ noi, prezintă o degradare accelerată din cauza unor decizii de proiectare, execuție sau exploatare.

Un prim exemplu îl reprezintă clădirile cu structuri subdimensionate din punct de vedere al durabilității, nu al rezistenței. Betonul cu clase minime admise, protecțiile insuficiente ale armăturilor și lipsa tratamentelor pentru medii agresive duc la carbonatare și coroziune precoce, vizibile uneori după doar câțiva ani.

Un alt tip problematic este construcția cu sisteme incompatibile: termoizolații care nu permit difuzia vaporilor, finisaje rigide aplicate pe suporturi deformabile sau combinații improprii între materiale tradiționale și sisteme moderne. Aceste clădiri „îmbătrânesc” prin fisuri, desprinderi și degradări funcționale, nu structurale.

Clădirile realizate rapid, cu accent exclusiv pe termenul de finalizare, sunt un al treilea caz frecvent. Graba în execuție afectează maturarea betonului, etanșările, planeitatea și continuitatea straturilor, ceea ce se traduce ulterior în infiltrații, pierderi energetice și intervenții repetate.

Nu în ultimul rând, construcțiile prost exploatate îmbătrânesc accelerat. Lipsa mentenanței, modificările necontrolate și utilizarea diferită față de proiect duc la degradări care nu pot fi puse pe seama „vârstei”.

O construcție îmbătrânește prost atunci când este gândită doar pentru recepție, nu pentru viață.

(Foto: Freepik)