Expresia „fațadă care respiră” este folosită mult în marketing, dar tehnic vorbind o fațadă nu „respiră” ca un organism. Ce poate face, însă, este să gestioneze transferul de vapori și umiditatea astfel încât peretele să rămână uscat și performant. Aici apar două concepte diferite, adesea amestecate:

1. permeabilitate la vapori (difuzie prin materiale) și
2. fațadă ventilată (circulație de aer într-o cavitate).

O fațadă ventilată reală are un strat exterior (placare), un spațiu de aer continuu și o termoizolație protejată. Aerul din cavitate se mișcă prin efect de coș, evacuând o parte din umiditate și reducând riscul de condens în straturile sensibile. Avantajele tipice: control mai bun al apei provenite din ploaie bătută de vânt, protecție a termoizolației, temperaturi mai stabile ale peretelui suport și, în multe cazuri, durabilitate crescută.

Mitul apare când „respirația” este invocată pentru a justifica soluții fără continuitate la etanșare sau fără strat corect de control al vaporilor. Condensul nu dispare prin „materiale naturale”, ci printr-o compoziție corectă a straturilor: interior mai etanș la aer, control al vaporilor unde e necesar, termoizolație dimensionată corect și eliminarea punților termice. Dacă aerul cald și umed din interior pătrunde prin infiltrații în zone reci, apare condens chiar și în pereți „permeabili”.

În performanța energetică, o fațadă ventilată nu este automat „mai bună” decât un sistem ETICS: depinde de detalii, de continuitatea termoizolației, de punți termice, de etanșeitatea la aer și de execuție. Concluzia: „fațadele care respiră” sunt o realitate tehnică doar când vorbim despre difuzie controlată și/sau ventilație proiectată. În rest, termenul e mai degrabă o simplificare comercială.

(Foto: Freepik)