În proiectarea structurală, „supradimensionarea” este adesea confundată cu prudența. În realitate, siguranța nu se obține prin „mai mult beton și mai mult oțel”, ci prin respectarea normativelor, alegerea corectă a modelului de calcul, detalierea corectă a armăturilor/îmbinărilor și controlul execuției. Normativele moderne (bazate pe proiectarea la stări limită) nu cer rezistențe „la întâmplare”, ci lucrează cu coeficienți parțiali și combinații de încărcări care introduc marje de siguranță calibrate: incertitudini de material, variații de încărcare, erori de execuție, efecte seismice/vânt, durabilitate.

Supradimensionarea apare frecvent din motive practice: date insuficiente despre teren (lipsa unui studiu geotehnic solid), ipoteze conservatoare la încărcări, modelare structurală simplificată, lipsa verificărilor de deformații și fisurare, sau teamă de răspundere. Uneori este „mascată” de cerințe reale: de pildă, la seism, o structură trebuie să aibă ductilitate și detalii de armare corecte; o secțiune mai mare fără detalii bune nu înseamnă automat comportare mai bună.

Costurile supradimensionării nu sunt doar materialele. Creșterea greutății proprii poate mări solicitările seismice, poate cere fundații mai scumpe și poate adăuga costuri indirecte: transport, manoperă, timp, cofrare, logistică, emisii de CO₂. În plus, o soluție „greoaie” poate limita arhitectura și instalațiile.

Pe de altă parte, există situații în care „mai mult” este justificat: condiții agresive de mediu (durabilitate), cerințe stricte de vibrații (planșee), incendiu, schimbări de destinație, sau incertitudini geotehnice care nu pot fi eliminate. Concluzia corectă este una profesională: siguranța vine din proiectare verificată și execuție controlată, iar eficiența vine din optimizare – nu din exces.

(Foto: Freepik)